Scrisoarea celui ce a trădat

iertare si restaurarea relatiei de cuplu

psiholog Bianca Balogh

Te privesc și văd cât ești de tristă… De-aș putea da înapoi clipele, zilele… De-aș putea șterge ce am făcut… Din păcate nu îmi stă în putere acest lucru… Și mă doare că te-am făcut să suferi. Mă doare că, deși îți zic că îmi pare rău, nu mă crezi… Parcă sunt invizibil pentru tine. Greșeala mea te-a făcut să te îndoiești de mine. Ce aș putea face oare acum? Chiar nu mai avem nici o șansă împreună? Chiar nu mai avem nici un viitor?

Am fugit în brațele alteia pentru că eram distanți unul față de celălalt. Acest lucru nu îl poți nega. Știu că aceste cuvinte sună de parcă îmi caut circumstanțe atenuante. Vreau doar să îmi înțelegi inima. Doresc să mă împac cumva cu tine…

Adevărul e că ne certam toată ziua din nimicuri. Una-două ne sărea țandăra. Nu ne spuneam nici un cuvânt frumos. Erau zile când nu ne vorbeam. Nici măcar nu ne întrebam : „Cum mai ești? Îți este greu? Ce gânduri te chinuie? Îți este bine?”…  De parcă trăiam în universuri paralele. Fiecare trăia izolat în lumea lui, cu durerile și bucuriile lui, cu banii lui, cu visele lui, cu singurătatea lui… Eram ca două bărcuțe ce navigau în paralel. Fără să ne intersectăm vreodată. Nici de mâncat nu mai mâncam împreună. Mâncam tot pe fugă. Iar dacă mai apucam să mâncăm împreună, era liniște totală. Eram izolați în lumea noastră. În bula noastră de săpun. Doi străini legați de datoria și responsabilitatea casei și a creșterii copiilor. Prinși în capcana împlinirii responsabilităților.

Mai ții minte cum eram când ne-am cunoscut? Cât de absorbiți eram unul de celălalt? Cât de interesați eram să ne ascultăm unul pe celălalt? Unde a dispărut interesul acesta? De ce nu ne mai facem timp unul pentru celălalt? Goana aceasta a vieții, cu toate responsabilitățile ei, nu o mai putem opri oare? Nu e în puterea noastră să ne facem timp pentru noi?

Mă mai dorești înapoi? Am realizat, acum, că pe tine te doresc. Și viața alături de tine e visul meu. E adevărat că s-a prăbușit încrederea ta în mine. E adevărat că îți e greu să mă mai privești în ochi. Și mie îmi e rușine de ceea ce am făcut. Și mie îmi vine greu să mă iert… De uitat nu cred că vom putea să uităm…dar îmi doresc să nu ne mai doară atât de tare.

Mi-aș dori atât de mult să fim ca la început! Să ne uităm unul în ochii celuilalt și să ne iubim. Să ne ținem în brațe și să uităm de tot stresul ce ne înconjoară. Să facem încă un pas și încă un pas. Împreună. Îmi permiți să îți recuceresc inima? Te vei lăsa recucerită?

sozo terapie inima 292x300 - Scrisoarea celui ce a trădat

Scrisoarea celui trădat

sozo terapie 8re - Scrisoarea celui trădat

 

                                                               psiholog Bianca Balogh

Mă simt trădată. Ai iubit pentru câteva săptămâni pe altcineva… Poate iubit e mult spus… Ai fost interesat de o altă persoană mai mult decât de mine. Pentru un timp. Pentru o săptămână, pentru o lună… Timpul nu mai contează acum. Doar durerea mea. Inima mea suferă.

Iar durerea ei este foarte mare. Gândul este și el dureros… Gândul că ți-ai împărtășit inima cu altcineva pentru atâtea zile devine insuportabil… Poate, dacă era vorba de o singură zi, durerea mea nu era la fel de mare… Dar ai fost interesat de o altă persoană pentru atâtea zile, timp în care m-ai ignorat total și nu mai contam deloc pentru tine!

Mă simt neiubită.

Mă simt neprețuită.

Mă simt uitată.

Mă simt respinsă.

Mă simt abandonată.

Cum aș putea eu, oare, să te pot strânge în brațe din nou? Cum ar putea inima mea să mai aibă încredere în tine? De unde știu că nu mă vei trăda din nou? Cum aș putea avea certitudini în ceea ce te privește?

Dacă inima mea ar putea lăcrima, lacrimile ei ar fi însângerate. Ar curge lacrimile râuri-râuri. Ar curge fără încetare.

Cum aș putea eu, oare, să le opresc? Cum aș putea să-i spun eu inimii să nu mai plângă?

Iertarea? Iertarea nu mi se pare varianta corectă. Pentru că sunt îndreptățită să fiu furioasă și tristă. Pentru că mi se pare că meriți să te țin deoparte. Departe de mine și de inima mea. Pentru a nu-mi mai face rău încă o dată și încă o dată… Îmi e frică… mă gândesc că, poate, iertarea mea îți va da libertatea de a mă trăda din nou. Și asta mă sfâșie mai tare…

Eu nu sunt preșul pe care tu să îl calci. Și nu sunt nici camera goală din care tu pleci când vrei și la care te întorci când îți convine. Eu am o inimă. Sunt o ființă. Chiar dacă nu mă prețuiești, eu cred că am valoare.

Iertarea… Dacă aș vedea măcar că îți pare rău, poate aș da credit cuvintelor tale… M-aș lăsa convinsă să devin vulnerabilă în inima mea. Deși simt că a lăsa garda jos în acest moment ar fi cea mai proastă decizie pe care aș putea-o lua. Dacă aș vedea că îți pare rău cu adevărat, poate aș face pași spre tine. Poate m-aș apropia de tine.

Dacă aș face un pas spre tine, ai face și tu la fel? Dacă aș face cinci pași spre tine, ai face și tu la fel? M-ai îmbrățișa și nu mi-ai mai da drumul? Îmi promiți că nu vei mai strânge în brațe pe altcineva în timp ce mă îmbrățișezi pe mine?

Aleg să te cred pe cuvânt. Aleg să te iert. Aleg să mă încred în spusele tale că nu îmi vei mai face rău. Aleg să nu-ți mai fac rău, nici eu, respingându-te constant. Aleg să te iau de mână, deși sunt frântă în interior. Îmi doresc să ne mai bucurăm unul de celălalt. Ca odinioară.

 

                                                                                                             

 

Bogăția care locuiește în tine mă îmbogățește

Aleg sa te ascult

Îmi este foarte ușor să stau cufundat în gândurile și simțirile mele. De multe ori, de cele mai multe ori, îmi place să stau mai mult în lumea mea. Acolo găsesc liniște.

Iar când vii tu, prietenul meu, cu gândurile, ideile tale, liniștea-mi se tulbură. Liniștea și calmul interior se deranjează „de la zumzetul” cuvintelor și durerilor tale. Și atunci îmi vine să spun STOP„zumzetului” tău. Pentru că îmi e mai bine și nespus mai confortabil să stau în liniștea mea.

Dar alegascult. Ascult „zumzetele” tale. Pentru că binele tău e important pentru mine, prietenul meu. Pentru că tu ești important pentru mine. Și te ascult. Iar „zumzetul” tău se transformă în susur blând de izvor. Clar, limpede. E vocea gândurilor și simțirilor tale. Simt cum susurul acesta mă îmbogățește. Simt cum legătura dintre noi sporește. Se întărește.

Pentru că te prețuiesc, de aceea te ascult, prietenul meu, prietena mea, soțul meu, soția mea, copilul meu, părintele meu, fratele meu, colega mea… Ești prețios pentru mine! Ascultând sunetul universului tău mă simt mai bogată. De-a dreptul încântată!

Ce bogăție să te cunosc! Ce bogăție să te ascult!

BB

Legăturile invizibile care produc bucurie sau durere

legaturi invizibile


În fiecare zi interacționăm cu nenumărați oameni. Iar interacțiunile aceastea pot stârni în noi sentimente de bucurie, ne simțim apreciați, încurajați sau, dimpotrivă, ne putem simți respinși, descurajați, mânioși etc.

De ce unele interacțiuni stârnesc în noi emoții negative, iar alte interacțiuni stârnesc emoții pozitive?
Să vă explic – interacțiunile dintre oameni durează, de multe ori, câteva secunde. Fie că suntem la locul de muncă, fie acasă cu copiii, fie gătim împreună cu soțul sau soția, de cele mai multe ori comunicăm pe fugă. Iar acele mici secunde contează foarte mult sau au un impact teribil asupra relațiilor noastre. Un impact pozitiv sau negativ.


Hai să vă explic ce se întâmplă în aceste secunde: vă voi descrie 3 scenarii și impactul lor asupra relației voastre.
Ionel, soțul, vine acasă și se așează la televizor pentru a asculta știrile. Valentina, dorește să îi povestească încântarea ei: a reușit să facă un tort delicios. În această poveste pot exista 3 variante de reacții ale soțului:
• El poate să nu o bage în seamă deloc pe Valentina, să continuie să urmărească știrile, să o ignore total. Poate chiar să dea volumul televizorului mai tare. Valentina se va simți neimportantă. Respinsă. Ei îi va fi greu să mai încerce să îi povestească, cu altă ocazie, ceea ce simte sau gândește.
• Poate să se enerveze când începe Valentina să îi vorbească. Și să strige, vorbind urât cu ea. Să o jignească folosind tot felul de cuvinte urâte, doar-doar va reuși să o facă să tacă. Câteodată reușește să aibă liniște prin tactica asta. Alteori nu. Se trezește cu un obiect de bucătărie în cap. Așa, ca răzbunare.
• În ultima variantă a acestui scenariu Valentina povestește cum a amestecat ouăle cu mascarpone, cum le-a răsturnat din bol, cum a adăugat zahărul etc. La fiecare vorbă a ei Ionel reacționează într-o formă sau alta: dă din cap, zice: „Da, da!”chiar dacă se mai uită din când în când la televizor sau se oprește din vizionat și e numai ochi și urechi și
mai pune și întrebări legat de rețetă. Și cere și o bucată de prăjitură.

Interesul manifestat de Ionel față de munca și vorbele Valentinei sudează relația lor. Valentina se simte iubită, se simte apreciată. Costul plătit de Ionel? 2 minute de atenție. Premiul  câștigat de Ionel și Valentina? O relație caldă, bazată pe apreciere. Un sentiment puternic de apartenență. Sentimentul puternic pozitiv că îi pasă cuiva de tine. Un premiu cu o valoare inestimabilă. O puternică conectare a inimilor lor.


• Observație: știți când se creează o mai mare distanță între cei doi – atunci când el tace sau când atacă? Răspuns: când tace. Când nu reacționează. Indiferența e mai dureroasă decât atacul. Pentru că indiferența transmite mesajul:„ Nu mă interesează ce zici!” În momentul în care vorbele sunt dure și soția se simte respinsă, efectul este tot negativ asupra relației, dar nu la fel de puternic negativ ca atunci când soțul este indiferent și
nu reacționează în niciun fel.


Vă încurajez, deci, să investiți cât mai mult timp și energie în relațiile voastre. E ca la bancă: investiți unii în alții, în fiecare zi, pentru că astfel veți fi tot mai bogați sufletește.

Bianca Balogh, psiholog clinician

Blândețea? Ce nevoie am de ea atunci când vorbesc cu tine?

blandetea in cuplu - Blândețea? Ce nevoie am de ea atunci când vorbesc cu tine?

De multe ori am auzit vorbe de felul: „Oricum lumea e rea! Mai bine vorbesc aspru cu copiii mei pentru a-i întări pentru lumea în care trăim!”. E ca și cum asprimea tonului cu care vorbesc cu cei dragi mie capătă justificare. Îi face tari. De aceea există atmosferă critică în multe familii.

Familii care acceptă critica și tonul aspru ca fiind utile și productive.
Eu una nu cred asta. Blândețea cu care mă apropii de copiii mei sau de soțul meu nu îi face niște oameni lipsiți de tărie interioară. Blândețea cu care mă apropii, tonul blând cu care vorbesc, atitudinea binevoitoare pe care o am adesea față de cunoscuți și prieteni doresc să fie atitudinea cu care doresc să îi onorez și pe cei care sunt cei mai apropiați mie.

Blândețea dă aripi. Blândețea comunică nemulțumirea pe un ton mai ușor de digerat. Blândețea înseamnă, de foarte multe ori, că nu pun presiune pe cei din proximitatea mea pentru ca ei să facă după cum eu doresc. Blândețea nu jignește. Nu rănește. Nu trimite săgeți reci și otrăvite spre inimi vulnerabile.


Suntem diferiți, avem păreri diferite, avem perspective diferite și le putem comunica brutal, încercând să ne impunem punctul de vedere sau le putem comunica pe un ton blând, având răbdare unul cu altul, căutând să ne înțelegem cât mai bine punctele de vedere.

Războiul inițial se poate transforma oricând în discuții pașnice atunci când e prețuită blândețea.

Sunt lângă tine… Îți ascult inima!

conectarea inimilor

De foarte multe ori nu îndrăznim să ne dezvelim suspinul lăuntric. Durerea inimii. Iar când ne facem curaj să devenim vulnerabili în fața persoanei iubite, adesea suntem dezamăgiți. Simțim că nu suntem ascultați cu adevărat. Atunci hotărâm ca data viitoare să nu mai facem vulnerabili. Iar inimile noastre se mai distanțează un pic una de alta. Și atunci nu ne mai dezvelim durerea din inimă de frică să nu fim (să nu ne simțim) respinși?


Eu cred că într-o relație frumoasă e nevoie de ingredientul vulnerabilității inimii. Dar și de cel al ascultării inimii. Când pe mine mă doare inima pentru că nu am reușit să realizez ceva sau o altă persoană m-a jignit, am nevoie de mângâiere. Am nevoie să simt că sunt înțeles. Am nevoie să plâng pe umărul persoanei apropiate.


Distanțarea emoțională dintre inimile soției și soțului apare și atunci când inima celui care plânge nu e „ascultată”, nu e mângâiată. Cel care ascultă trebuie să facă doar atât: să asculte. Ce înseamnă asta? Să tacă, să tacă, să tacă, să spună:„Te înțeleg!”, „Înțeleg ce simți!”, „Și eu m-aș fi simțit la fel dacă eram în locul tău!”. Și din nou să tacă, să ofere îmbrățișări, mângâieri.


Ce să nu facă cel care ascultă? Să nu dea sfaturi. Să nu dea sfaturi decât dacă i se cere acest lucru.
Ce face marea majoritate dintre noi? „Trântim” cu sfaturi în persoana iubită atunci când o vedem necăjită sau o certăm pentru că s-a lăsat jignită de colegul de la serviciu. Încercăm să ne punem soția sau soțul pe picioare, încercăm să o facem sau să îl facem mai puternic (adică să nu mai plângă).

De multe ori facem acest lucru pentru că nu ne simțim confortabil în fața durerii, în fața lacrimilor. Ne simțim și noi neputincioși. Și credem că această strategie de a ignora durerea și plânsul inimii persoanei iubite este foarte eficientă. Credem că ignorând plânsul persoanei de lângă noi, ea va deveni mai puternică.


Realitatea e că în momentul în care atenția ne este captată de persoana celuilalt, când persoana iubită se simte ascultată, înțeleasă, legătura dintre noi devine mai puternică. Tăria relației noastre va ajuta să sporească tăria interioară a fiecăruia dintre voi.
Vă încurajez,deci, să vă faceți timp să ascultați sunetul inimii celor apropiați vouă! 😉

Concurență versus colaborare în relația de cuplu

Prietenie in relatia de cuplu

            Viața de cuplu poate fi una devastatoare sau încântătoare. Evident, există mii de tonuri între cele două extreme. Deși cu toții (sau majoritatea) dorim să ne simțim, în cuplu, iubiți, respectați, să comunicăm cu ușurință, să simțim că soțul/soția ne susține în împlinirea viselor, să ne încredem unul în celălalt etc., realitatea e una dură.

De multe ori ne târâm pe coate. De parcă ne-am trăi viața de cuplu pe un teren minat, într-o veșnică atmosferă de război.

Cui i se datorează discrepanța dintre vise și dorințe și realitatea de zi cu zi? Altfel spus, cine este vinovatul sau cine sunt vinovații?

Haideți să privim împreună la o atitudine din inima noastră care  atrage după sine bucuria sau tristețea în doi. E vorba de atitudinea cu care ne privim, fiecare din noi, partenerul: este el concurentul meu în tot ceea ce întreprindem și realizăm împreună sau este coechipierul meu? De multe ori credem că suntem colegi de echipă, însă lucrurile stau altfel în realitate: competiția este acerbă.

Credem și zicem că muncim fiecare pentru a aduna bani pentru a ne asigura un trai bun: mâncare cât mai sănătoasă, educație aleasă copiilor noștri, cât mai multe vacanțe sau minivacanțe, 2 mașini în loc de una, locuință mai spațioasă, mai modernă etc. Și nu e rău acest lucru.

Însă, în zbaterea de zi cu zi, din dorința de a realiza vise comune, există riscul să ne trezim într-o competiție vie. Înflăcărată. Cine aduce mai mulți bani în casă? Cine muncește mai mult? De ce câștigi doar atât? De ce te lauzi că tu câștigi mai mult? Și conflictele sunt stârnite…

Privindu-ți soțul sau soția ca fiind cel mai bun coechipier, ca pe aliatul numărul 1, ca punctul de sprijin în ciuda relațiilor colegiale, de familie extinsă sau de bussiness, relații haotice și reci, trăind o relație de prietenie solidă…realizezi că nu mai ești singur în mijlocul războiului numit adesea „Viața pe pământ”.

Cred cu tărie că prietenia dintre soți, intimitatea care se poate suda pe prietenia aceasta, apropierea de nezdruncinat între 2 ființe umane imperfecte EXISTĂ.

Mărturie vie stă mulțimea de cupluri care se declară fericită – acești soți sunt fericiți să râdă împreună, să glumească împreună (nu unul pe seama celuilalt), sunt binevoitori unul cu celălalt chiar de sunt extrem de diferiți în felul de a gândi și de a lua decizii, sunt mai mult blânzi unul cu celălalt decât aspri, luptă împreună pentru binele celuilalt și al familiei și al comunității de care aparțin, se încred cu tărie unul în celălalt, se susțin reciproc în împlinirea viselor, se apără unul pe celălalt, își deschid inima cu ușurință unul față de celălalt, își cer iertare cu repeziciune pentru că starea de bine dată de relația lor bună le conferă un confort pe care îl protejează intens.

Mai avem loc în inimă pentru altceva decât pentru muncă?

Fericire în căsnicie

Muncă. Trudă. Înalte standarde. Înalte performanțe atinse. Consum mare de energie. Epuizare. Vă sună cunoscut?

În zbaterea zilnică pentru performanțe recunoscute, pentru validare din partea celor din jurul nostru, în lupta continuă de a impresiona, de a fi pe placul celor din jur, pe lângă starea de bucurie și tristețe asociate succesului și dorinței de succes, mai avem timp și de altceva? Mai are rost să căutăm și altceva? Cum zice englezul „Is there something more?” Mai există vreo altă bucurie care să ne aline inimile?

Eu cred cu tărie că bucuria de a avea persoana iubită lângă tine este o bucurie mult mai mare decât satisfacția oferită de munca depusă sau de succesele obținute. Când ești iubit cu o dragoste care îți alină durerile inimii (dureri provocate de insuccese de exemplu) ai găsit o comoară. Legătura dintre doi oameni care abia așteaptă să se întâlnească după o zi obositoare de muncă ajunge să fie mai prețioasă decât cele mai mari comori.

În urmă cu câteva zile am urmărit un documentar la televizor despre vârsta a 3-a. Ce poate fi interesant la niște bătrâni, veți zice? Sunt doar niște persoane într-un stadiu avansat de degradare trupească. Daa, adevărat! Însă una dintre cele mai remarcabile concluzii ale documentarului era că în aceste trupuri aproape expirate există o inimă dulce, dulce, drăgăstoasă.

O capacitate remarcabilă de a iubi, de a oferi iubire și grijă și atenție și răbdare și bunătate. Atunci am înțeles de ce bunicii își iubesc atât de mult nepoții…nu așteaptă nimic de la ei. Doresc doar să îi copleșească cu iubire. Pe lângă iubire, zicea un bărbat la 88 de ani, a căpătat și înțelepciune. „ Sunt o bufniță înțeleaptă!” glumea acesta.

Întrebarea mea e următoarea: De ce să așteptăm până suntem pensionari, când nu mai avem putere extraordinară de a munci și nu prea mai putem excela într-un domeniu sau altul? De ce să așteptăm până când împlinim 60 de ani pentru a ne manifesta constant iubirea față de soții și soțiile noastre?

Gesturile mici de tandrețe, vorbele blânde, ochii strălucitori și urechile ciulite atunci când partenerul sau copilul își deschide inima, zâmbetele largi și râsetele sănătoase împreună NU SUNT O UTOPIE! Credeți-mă! Toate acestea trebuie să devină PRIORITATE pentru a gusta bucuria și fericirea în familie.

Vă îmbrățișez, oameni faini!

Cum ajungem să ne criticăm propria persoană? Cum ajungem să ne disprețuim?

melodiamintii - Cum ajungem să ne criticăm propria persoană? Cum ajungem să ne disprețuim?

               Îmi doresc să mai zăbovim un pic la această temă a iubirii de sine. La ideea acceptării propriei persoane cu talente, cu calități, cu deficiențe, cu slăbiciuni etc.

Suntem învătați, din fragedă pruncie, cei mai mulți dintre noi, să fim duri cu noi. Să ne purtăm aspru când e vorba de muncă, de performanță. Acesta este felul de gândire al familiilor din care facem parte unii din noi și, sincer vorbind, nu cred că părinții sau bunicii realizează că propagă această atitudine. Nu o fac cu rea voință.

E un fel de a ne raporta la propria persoană care este adânc înrădăcinat în fiecare din noi, atitudine pe care o propagăm fără să fim conștienți că există. E vorba de o atitudine automatizată, asemenea respirației sau clipitului. Eu am fost învățată, fără vorbe, să mă port aspru cu mine, să mă critic constant, să ridic permanent ștacheta când e vorba de felul în care muncesc sau mă prezint în fața oamenilor, să mă prezint mereu IMPECABIL.

Fără cusur. Să nu dau nimănui motive sau ca nimeni să nu depisteze vreun motiv pentru care să mă critice. Credeți cumva că părinții mei au fost conștienți de felul de gândire pe care l-au modelat în ființa mea? Nu cred. Cu toată sinceritatea o zic.

            Ce e însă trist e faptul că, odată devenită personală, această atitudine față de propria persoană a devenit limbajul meu interior. Melodia de fundal. O melodie al cărui refren suna cam așa:

Nu, nu e suficient de bine!

Tu ai putea și mai mult!

Muncește din greu să n-ai nici o scăpare,

Poate că mâine nimeni nu va mai fi nemulțumit!

Am ajuns să nu fiu mulțumită de mine, de performanța mea. Mi-am creat o imagine distorsionată despre mine. Atitudinea de critică personală era atitudinea care domina mintea și inima mea. Erau momente când eram mulțumită de rezultate, dar trăgeam din greu să ajung la următorul nivel.

Ca și cum aș fi participat la un maraton continuu, unde satisfacția e temporară (atunci când ajungi în punctul A sau B), iar efortul e continuu. De multe ori aveam impresia că trag de mine ca de un cal care trage la plug. Fără încetare. Până la epuizare.

Și tensiunea aceasta dată de nemulțumirea interioară, dată de epuizarea pe care o simțeam la nivel mental, emoțional, tensiunea aceasta care nu era deloc comfortabilă și venea  și din încleștarea musculară, mă obosea cumplit. Pe fondul acestei oboseli și a epuizării, lăsam plugul din mână și refuzam să mai fac ceva. Mă opream forțată de propria-mi epuizare. Mă odihneam câteva zile și o luam din loc cu același chef nebun de a lucra.

Scăpam eu de refrenul din mintea mea? Nuuuu! Continuam eu să fiu dură și nemulțumită de mine? Daaaa! Ce credeți că îmi spuneam atunci când eram epuizată? „Ce GROAZNICĂ e viața asta! Nu mă pricep la nimic! Nu sunt bună la nimic! Nu mă pricep decât să dau rateuri! Vai și amar de mine!”. În loc să îmi zic :„ Ok! Asta e … sunt om, nu le pot face perfect pe toate!”, mă biciuiam, EXAGERÂND negativ ceea ce nu reușeam să fac.

Bine ar fi să facem o diferență clară îmtre CINE suntem și CE facem. Suntem ființe fragile, doritoare de iubire și acceptare. Suntem ființe prețioase. Iar VALOAREA noastră nu e deloc știrbită de performanța noastră. Adică CINE suntem rămâne neschimbat și nu variază în funcție de CE facem: dacă am bani și succes sunt CINEVA, dacă nu am bani și nu am succes sunt un NIMENI.

Vă încurajez, deci, să fiți mai îngăduitori cu voi atunci când e vorba de performanțe slabe. Să vă bucurați pentru cea mai mică reușită. Să fiți mulțumiți de persoana voastră. Sunteți unici și frumoși…PREȚUIȚI-VĂ!

Refrenul vostru interior să fie unul de auto-încurajare:

Oh, da, nu am reușit nici de data aceasta…

Dar mâine este o nouă zi!

Nu doresc ca un eșec să stingă visele mele!

Vreau să mă bucur de fiecare din ele,

Convins fiind că ele se vor împlini!

                                                                                                                                                                                                                                                            B.B.

E bine să ne iubim pe noi înșine? Trebuie ca dragostea mea să fie îndreptată exclusiv spre exterior?

iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti - E bine să ne iubim pe noi înșine? Trebuie ca dragostea mea să fie îndreptată exclusiv spre exterior?

Eu cred în principiul iubirii de sine anterior iubirii oferite într-o relație. Dar hai să mă explic. Iubirea de sine nu o identific cu egocentrarea. Cu întoarcerea spre propria persoană și cultivarea unei iubiri exclusive de sine. Nu. Mă refer aici la atitudinea de a fi blând cu propria persoană – dacă ai greșit, asta este, treci mai departe, te ierți, nu ești aspru vis-a-vis de performanțele tale.

Mă refer la atitudinea de bunătate față de propria persoană –  aceasta este atitudinea opusă criticii constante adresată de noi înșine propriei persoane.

Nu știu dacă realizați, dar răutatea și asprimea îndreptată asupra propriei persoane seamănă cu autosfâșierea. Sau cu înjunghierea propriei inimi. Adesea, pentru că dorim să atingem obiective înalte, tragem de noi, ne certăm, ne disprețuim propria inimă. Când ea urlă, nu îi dăm crezare. Când trupul urlă că e obosit, îi zicem: „Hai că mai poți!”. Depășim, adesea, limita bunului simț când e vorba de propria persoană. Ne neglijăm, ne amânăm, ne reducem la tăcere strigătele. Devenim surzi.

Pe de altă parte, cel focalizat pe sine își zice în inimă:„Sunt superb! Soarele se oprește din mers când trece pe strada mea! Sunt o minune! Cu toții ar trebui să îmi vadă frumusețea și să mă admire!”… Chiar dacă ar admira, la rândul lui, o altă persoană, ar face-o pentru scurt timp. Ființa sa i se pare irezistibilă când e vorba de admirație.

Exagerez, evident. Poate am reușit să vă smulg și un zâmbet (dacă am reușit, mă bucur!). Majoritatea dintre noi ne situăm între cele 2 extreme. Extrema aversiunii față de sine și extrema focalizării exclusive pe sine.

Și atunci care ar trebui să fie ATITUDINEA potrivită față de mine, atitudine care să denote grijă față de nevoile și dorințele mele, față de durerile mele, față de bucuriile mele? Să ascultăm semnalele venite din interior legate de oboseală și să luăm o pauză.

Să ascultăm semnalele venite dintr-o inimă rănită, pe care să o alinăm cu multă grijă și cu multă răbdare, dacă rezultatele în muncă nu au fost pe măsura așteptărilor:„ Am greșit? Asta e! Sunt doar un om! Mâine voi încerca să fac mai bine. Dacă nu îmi iese, nu e capăt de lume!” Sau poate s-au enervat toți prietenii tăi pe tine… Simți tensiunea în aer…Le ceri iertare și gata!

Bucurându-te de propria persoană, acceptându-te ca ființă fragilă, înțelegându-ți lumea interioară, vei reuși să înțelegi mai ușor lumea interioară a iubitului tău/iubitei tale.

Vei reuși să te bucuri de frumusețea sa interioară și să te minunezi chiar. Vei reuși să fii mulțumitor pentru persoana care se află lângă tine. Fiind blând cu tine, vei fi mai blând cu iubitul sau iubita ta. Fiind îngăduitor cu tine, îți va veni mai ușor să oferi îngăduință celuilalt.

Iertându-ți greșelile, inexactitățile, imperfecțiunile, manifești față de tine acceptare și iubire. Vei reuși, astfel, să oferi soțului sau soției tale iertare și acceptare și iubire.

Dragilor, vă îndemn, deci să oferiți cât mai des iubire!

Iubire pentru propria persoană și pentru cei din jurul vostru!

BB