De multe ori am auzit vorbe de felul: „Oricum lumea e rea! Mai bine vorbesc aspru cu copiii mei pentru a-i întări pentru lumea în care trăim!”. E ca și cum asprimea tonului cu care vorbesc cu cei dragi mie capătă justificare. Îi face tari. De aceea există atmosferă critică în multe familii.

Familii care acceptă critica și tonul aspru ca fiind utile și productive.
Eu una nu cred asta. Blândețea cu care mă apropii de copiii mei sau de soțul meu nu îi face niște oameni lipsiți de tărie interioară. Blândețea cu care mă apropii, tonul blând cu care vorbesc, atitudinea binevoitoare pe care o am adesea față de cunoscuți și prieteni doresc să fie atitudinea cu care doresc să îi onorez și pe cei care sunt cei mai apropiați mie.

Blândețea dă aripi. Blândețea comunică nemulțumirea pe un ton mai ușor de digerat. Blândețea înseamnă, de foarte multe ori, că nu pun presiune pe cei din proximitatea mea pentru ca ei să facă după cum eu doresc. Blândețea nu jignește. Nu rănește. Nu trimite săgeți reci și otrăvite spre inimi vulnerabile.

Suntem diferiți, avem păreri diferite, avem perspective diferite și le putem comunica brutal, încercând să ne impunem punctul de vedere sau le putem comunica pe un ton blând, având răbdare unul cu altul, căutând să ne înțelegem cât mai bine punctele de vedere.

Războiul inițial se poate transforma oricând în discuții pașnice atunci când e prețuită blândețea.