Scrisoarea celui ce a trădat

psiholog Bianca Balogh

Te privesc și văd cât ești de tristă… De-aș putea da înapoi clipele, zilele… De-aș putea șterge ce am făcut… Din păcate nu îmi stă în putere acest lucru… Și mă doare că te-am făcut să suferi. Mă doare că, deși îți zic că îmi pare rău, nu mă crezi… Parcă sunt invizibil pentru tine. Greșeala mea te-a făcut să te îndoiești de mine. Ce aș putea face oare acum? Chiar nu mai avem nici o șansă împreună? Chiar nu mai avem nici un viitor?

Am fugit în brațele alteia pentru că eram distanți unul față de celălalt. Acest lucru nu îl poți nega. Știu că aceste cuvinte sună de parcă îmi caut circumstanțe atenuante. Vreau doar să îmi înțelegi inima. Doresc să mă împac cumva cu tine…

Adevărul e că ne certam toată ziua din nimicuri. Una-două ne sărea țandăra. Nu ne spuneam nici un cuvânt frumos. Erau zile când nu ne vorbeam. Nici măcar nu ne întrebam : „Cum mai ești? Îți este greu? Ce gânduri te chinuie? Îți este bine?”…  De parcă trăiam în universuri paralele. Fiecare trăia izolat în lumea lui, cu durerile și bucuriile lui, cu banii lui, cu visele lui, cu singurătatea lui… Eram ca două bărcuțe ce navigau în paralel. Fără să ne intersectăm vreodată. Nici de mâncat nu mai mâncam împreună. Mâncam tot pe fugă. Iar dacă mai apucam să mâncăm împreună, era liniște totală. Eram izolați în lumea noastră. În bula noastră de săpun. Doi străini legați de datoria și responsabilitatea casei și a creșterii copiilor. Prinși în capcana împlinirii responsabilităților.

Mai ții minte cum eram când ne-am cunoscut? Cât de absorbiți eram unul de celălalt? Cât de interesați eram să ne ascultăm unul pe celălalt? Unde a dispărut interesul acesta? De ce nu ne mai facem timp unul pentru celălalt? Goana aceasta a vieții, cu toate responsabilitățile ei, nu o mai putem opri oare? Nu e în puterea noastră să ne facem timp pentru noi?

Mă mai dorești înapoi? Am realizat, acum, că pe tine te doresc. Și viața alături de tine e visul meu. E adevărat că s-a prăbușit încrederea ta în mine. E adevărat că îți e greu să mă mai privești în ochi. Și mie îmi e rușine de ceea ce am făcut. Și mie îmi vine greu să mă iert… De uitat nu cred că vom putea să uităm…dar îmi doresc să nu ne mai doară atât de tare.

Mi-aș dori atât de mult să fim ca la început! Să ne uităm unul în ochii celuilalt și să ne iubim. Să ne ținem în brațe și să uităm de tot stresul ce ne înconjoară. Să facem încă un pas și încă un pas. Împreună. Îmi permiți să îți recuceresc inima? Te vei lăsa recucerită?

sozo terapie inima 292x300 - Scrisoarea celui ce a trădat