melodiamintii - Cum ajungem să ne criticăm propria persoană? Cum ajungem să ne disprețuim?

Cum ajungem să ne criticăm propria persoană? Cum ajungem să ne disprețuim?

               Îmi doresc să mai zăbovim un pic la această temă a iubirii de sine. La ideea acceptării propriei persoane cu talente, cu calități, cu deficiențe, cu slăbiciuni etc.

Suntem învătați, din fragedă pruncie, cei mai mulți dintre noi, să fim duri cu noi. Să ne purtăm aspru când e vorba de muncă, de performanță. Acesta este felul de gândire al familiilor din care facem parte unii din noi și, sincer vorbind, nu cred că părinții sau bunicii realizează că propagă această atitudine. Nu o fac cu rea voință.

E un fel de a ne raporta la propria persoană care este adânc înrădăcinat în fiecare din noi, atitudine pe care o propagăm fără să fim conștienți că există. E vorba de o atitudine automatizată, asemenea respirației sau clipitului. Eu am fost învățată, fără vorbe, să mă port aspru cu mine, să mă critic constant, să ridic permanent ștacheta când e vorba de felul în care muncesc sau mă prezint în fața oamenilor, să mă prezint mereu IMPECABIL.

Fără cusur. Să nu dau nimănui motive sau ca nimeni să nu depisteze vreun motiv pentru care să mă critice. Credeți cumva că părinții mei au fost conștienți de felul de gândire pe care l-au modelat în ființa mea? Nu cred. Cu toată sinceritatea o zic.

            Ce e însă trist e faptul că, odată devenită personală, această atitudine față de propria persoană a devenit limbajul meu interior. Melodia de fundal. O melodie al cărui refren suna cam așa:

Nu, nu e suficient de bine!

Tu ai putea și mai mult!

Muncește din greu să n-ai nici o scăpare,

Poate că mâine nimeni nu va mai fi nemulțumit!

Am ajuns să nu fiu mulțumită de mine, de performanța mea. Mi-am creat o imagine distorsionată despre mine. Atitudinea de critică personală era atitudinea care domina mintea și inima mea. Erau momente când eram mulțumită de rezultate, dar trăgeam din greu să ajung la următorul nivel.

Ca și cum aș fi participat la un maraton continuu, unde satisfacția e temporară (atunci când ajungi în punctul A sau B), iar efortul e continuu. De multe ori aveam impresia că trag de mine ca de un cal care trage la plug. Fără încetare. Până la epuizare.

Și tensiunea aceasta dată de nemulțumirea interioară, dată de epuizarea pe care o simțeam la nivel mental, emoțional, tensiunea aceasta care nu era deloc comfortabilă și venea  și din încleștarea musculară, mă obosea cumplit. Pe fondul acestei oboseli și a epuizării, lăsam plugul din mână și refuzam să mai fac ceva. Mă opream forțată de propria-mi epuizare. Mă odihneam câteva zile și o luam din loc cu același chef nebun de a lucra.

Scăpam eu de refrenul din mintea mea? Nuuuu! Continuam eu să fiu dură și nemulțumită de mine? Daaaa! Ce credeți că îmi spuneam atunci când eram epuizată? „Ce GROAZNICĂ e viața asta! Nu mă pricep la nimic! Nu sunt bună la nimic! Nu mă pricep decât să dau rateuri! Vai și amar de mine!”. În loc să îmi zic :„ Ok! Asta e … sunt om, nu le pot face perfect pe toate!”, mă biciuiam, EXAGERÂND negativ ceea ce nu reușeam să fac.

Bine ar fi să facem o diferență clară îmtre CINE suntem și CE facem. Suntem ființe fragile, doritoare de iubire și acceptare. Suntem ființe prețioase. Iar VALOAREA noastră nu e deloc știrbită de performanța noastră. Adică CINE suntem rămâne neschimbat și nu variază în funcție de CE facem: dacă am bani și succes sunt CINEVA, dacă nu am bani și nu am succes sunt un NIMENI.

Vă încurajez, deci, să fiți mai îngăduitori cu voi atunci când e vorba de performanțe slabe. Să vă bucurați pentru cea mai mică reușită. Să fiți mulțumiți de persoana voastră. Sunteți unici și frumoși…PREȚUIȚI-VĂ!

Refrenul vostru interior să fie unul de auto-încurajare:

Oh, da, nu am reușit nici de data aceasta…

Dar mâine este o nouă zi!

Nu doresc ca un eșec să stingă visele mele!

Vreau să mă bucur de fiecare din ele,

Convins fiind că ele se vor împlini!

                                                                                                                                                                                                                                                            B.B.