DIFERENȚA DINTRE ROSTIREA UNEI NEMULȚUMIRI ȘI ROSTIREA UNOR CUVINTE CRITICE

Ce este nemulțumirea? Ce este critica? Este vreuna din ele benefică unei relații? Este vreuna din ele periculoasă interacțiunilor din viața de cuplu?

Nemulțumirea este orice formulare în care unul din parteneri îi comunică celuilalt partener un lucru care l-a deranjat. „Ea nu prezice nici o consecință negativă pe plan marital” zice Gottman (1999). Nemulțumirile pot fi formulate astfel„ M-a durut că seara trecută nu ai vorbit cu mine deloc. Atunci când am fost în vizită la ai tăi.” sau „Așa de mult mi-ar fi plăcut să mă ții în brațe în timpul filmului…” sau „Sunt foarte supărată că nu am primit nici un cadou de Ziua femeilor… Toate colegele s-au lăudat toată ziua cu cadourile pe care le-au primit ieri”.

E necesar ca nemulțumirile să fie rostite în relațiile maritale. O stocare a mai multor plângeri de felul celor descrise mai sus nu are efecte pozitive. Fie din frica de a nu părea o persoană care se plânge mereu, fie din dorința de a nu strica atmosfera pozitivă a relației, fie pentru că nu se simt îndreptățiți să își spună nemulțumirea sau durerea (datorită educației din familia de proveniență) oamenii preferă să tacă. Ei tac, nu își spun durerea, dar odată ce ea crește, explodează. Iar forma în care va fi transmisă nemulțumirea va fi foarte diferită, explozivă. Corozivă relației.

În acest moment vorbim despre critică. Critica poate lua, initial, forma unei nemulțumiri, dar va continua cu învinuirea țintită a celui spre care e îndreptată„M-a durut că seara trecută nu ai vorbit cu mine deloc. Atunci când am fost în vizită la ai tăi. Ești ca și părinții tăi: te gândești doar la tine, la nevoile tale! Ceilalți de lângă voi pot să sufere până mor, că nu îi băgați deloc în seamă!”Critica, așa cum observați în exemplul anterior, începe cu o situație specifică pe care o generalizează.

Formulările de tipul „Tu niciodată….” sau „Tu întotdeauna…” sunt tipuri de formulări critice.„Ție niciodată nu îți pasă de mine…” este critică, pe când nemulțumirea ar suna:„Am impresia că nu sunt important pentru tine. Am impresia că ideile mele ți se par prostești. Aș dori să vezi că am și idei bune”. Un alt exemplu de critică :„Tu întotdeauna faci numai cum vrei tu, fără să întrebi pe nimeni…”, pe când varianta de comunicare a nemulțumirii ar suna: „Știi, mi-ar place tare mult să mă întrebi care îmi este părerea. Așa mi-ai arăta că sunt o persoană importantă pentru tine. Nu mă refer la lucrurile mărunte. Mă refer la deciziile majore, care țin de familia noastră. Atunci când îmi ceri părerea simt că mă prețuiești. Mă simt iubită”.

Pentru ca o exprimare să devină o critică – ceva e cu siguranță greșit la celălalt, ceva ce ține de personalitatea lui, de felul lui de a fi- e suficient să fie folosite și aceste tipuri de formulări:„Cum poți să îmi faci una ca asta?”, „De ce ești așa de enervantă?”, „De ce te comporți așa, ca un nesimțit?” , „Care e problema cu tine?”, „Cât de egoist/ă poți fi?”, „De ce ai face una ca asta?” (Gottman, 1999).

O plângere folosește cel mai des formulări de tipul „Eu mă simt” sau „M-am simțit” sau „Mi se pare”, exprimând stările emoționale negative interioare. Criticile sunt îndreptate cu claritate spre celălalt: „Tu…” sau „Ție…”, indicând spre faptul că există o problemă de caracter la celălalt. Critica va determina de cele mai multe ori o reacție de apărare din partea celui care se simte acuzat sau învinuit. Critica transmite: „Tu ești de vină! Tu și numai tu!”. Nemulțumirea comunică:„ Știi, mi s-a părut că…și mi-aș dori …”. O reacție de reparare sau de corectare e mai ușor de oferit când e adresată o nemulțumire. În urma unei critici urmează reacția defensivă, care nu este doar o reacție de apărare, ci și una de atac (asemenea criticii).

Blândețea? Ce nevoie am de ea atunci când vorbesc cu tine?

De multe ori am auzit vorbe de felul: „Oricum lumea e rea! Mai bine vorbesc aspru cu copiii mei pentru a-i întări pentru lumea în care trăim!”. E ca și cum asprimea tonului cu care vorbesc cu cei dragi mie capătă justificare. Îi face tari. De aceea există atmosferă critică în multe familii.

Familii care acceptă critica și tonul aspru ca fiind utile și productive.
Eu una nu cred asta. Blândețea cu care mă apropii de copiii mei sau de soțul meu nu îi face niște oameni lipsiți de tărie interioară. Blândețea cu care mă apropii, tonul blând cu care vorbesc, atitudinea binevoitoare pe care o am adesea față de cunoscuți și prieteni doresc să fie atitudinea cu care doresc să îi onorez și pe cei care sunt cei mai apropiați mie.

Blândețea dă aripi. Blândețea comunică nemulțumirea pe un ton mai ușor de digerat. Blândețea înseamnă, de foarte multe ori, că nu pun presiune pe cei din proximitatea mea pentru ca ei să facă după cum eu doresc. Blândețea nu jignește. Nu rănește. Nu trimite săgeți reci și otrăvite spre inimi vulnerabile.


Suntem diferiți, avem păreri diferite, avem perspective diferite și le putem comunica brutal, încercând să ne impunem punctul de vedere sau le putem comunica pe un ton blând, având răbdare unul cu altul, căutând să ne înțelegem cât mai bine punctele de vedere.

Războiul inițial se poate transforma oricând în discuții pașnice atunci când e prețuită blândețea.

Mai avem loc în inimă pentru altceva decât pentru muncă?

Fericire în căsnicie

Muncă. Trudă. Înalte standarde. Înalte performanțe atinse. Consum mare de energie. Epuizare. Vă sună cunoscut?

În zbaterea zilnică pentru performanțe recunoscute, pentru validare din partea celor din jurul nostru, în lupta continuă de a impresiona, de a fi pe placul celor din jur, pe lângă starea de bucurie și tristețe asociate succesului și dorinței de succes, mai avem timp și de altceva? Mai are rost să căutăm și altceva? Cum zice englezul „Is there something more?” Mai există vreo altă bucurie care să ne aline inimile?

Eu cred cu tărie că bucuria de a avea persoana iubită lângă tine este o bucurie mult mai mare decât satisfacția oferită de munca depusă sau de succesele obținute. Când ești iubit cu o dragoste care îți alină durerile inimii (dureri provocate de insuccese de exemplu) ai găsit o comoară. Legătura dintre doi oameni care abia așteaptă să se întâlnească după o zi obositoare de muncă ajunge să fie mai prețioasă decât cele mai mari comori.

În urmă cu câteva zile am urmărit un documentar la televizor despre vârsta a 3-a. Ce poate fi interesant la niște bătrâni, veți zice? Sunt doar niște persoane într-un stadiu avansat de degradare trupească. Daa, adevărat! Însă una dintre cele mai remarcabile concluzii ale documentarului era că în aceste trupuri aproape expirate există o inimă dulce, dulce, drăgăstoasă.

O capacitate remarcabilă de a iubi, de a oferi iubire și grijă și atenție și răbdare și bunătate. Atunci am înțeles de ce bunicii își iubesc atât de mult nepoții…nu așteaptă nimic de la ei. Doresc doar să îi copleșească cu iubire. Pe lângă iubire, zicea un bărbat la 88 de ani, a căpătat și înțelepciune. „ Sunt o bufniță înțeleaptă!” glumea acesta.

Întrebarea mea e următoarea: De ce să așteptăm până suntem pensionari, când nu mai avem putere extraordinară de a munci și nu prea mai putem excela într-un domeniu sau altul? De ce să așteptăm până când împlinim 60 de ani pentru a ne manifesta constant iubirea față de soții și soțiile noastre?

Gesturile mici de tandrețe, vorbele blânde, ochii strălucitori și urechile ciulite atunci când partenerul sau copilul își deschide inima, zâmbetele largi și râsetele sănătoase împreună NU SUNT O UTOPIE! Credeți-mă! Toate acestea trebuie să devină PRIORITATE pentru a gusta bucuria și fericirea în familie.

Vă îmbrățișez, oameni faini!

Cum ajungem să ne criticăm propria persoană? Cum ajungem să ne disprețuim?

               Îmi doresc să mai zăbovim un pic la această temă a iubirii de sine. La ideea acceptării propriei persoane cu talente, cu calități, cu deficiențe, cu slăbiciuni etc.

Suntem învătați, din fragedă pruncie, cei mai mulți dintre noi, să fim duri cu noi. Să ne purtăm aspru când e vorba de muncă, de performanță. Acesta este felul de gândire al familiilor din care facem parte unii din noi și, sincer vorbind, nu cred că părinții sau bunicii realizează că propagă această atitudine. Nu o fac cu rea voință.

E un fel de a ne raporta la propria persoană care este adânc înrădăcinat în fiecare din noi, atitudine pe care o propagăm fără să fim conștienți că există. E vorba de o atitudine automatizată, asemenea respirației sau clipitului. Eu am fost învățată, fără vorbe, să mă port aspru cu mine, să mă critic constant, să ridic permanent ștacheta când e vorba de felul în care muncesc sau mă prezint în fața oamenilor, să mă prezint mereu IMPECABIL.

Fără cusur. Să nu dau nimănui motive sau ca nimeni să nu depisteze vreun motiv pentru care să mă critice. Credeți cumva că părinții mei au fost conștienți de felul de gândire pe care l-au modelat în ființa mea? Nu cred. Cu toată sinceritatea o zic.

            Ce e însă trist e faptul că, odată devenită personală, această atitudine față de propria persoană a devenit limbajul meu interior. Melodia de fundal. O melodie al cărui refren suna cam așa:

Nu, nu e suficient de bine!

Tu ai putea și mai mult!

Muncește din greu să n-ai nici o scăpare,

Poate că mâine nimeni nu va mai fi nemulțumit!

Am ajuns să nu fiu mulțumită de mine, de performanța mea. Mi-am creat o imagine distorsionată despre mine. Atitudinea de critică personală era atitudinea care domina mintea și inima mea. Erau momente când eram mulțumită de rezultate, dar trăgeam din greu să ajung la următorul nivel.

Ca și cum aș fi participat la un maraton continuu, unde satisfacția e temporară (atunci când ajungi în punctul A sau B), iar efortul e continuu. De multe ori aveam impresia că trag de mine ca de un cal care trage la plug. Fără încetare. Până la epuizare.

Și tensiunea aceasta dată de nemulțumirea interioară, dată de epuizarea pe care o simțeam la nivel mental, emoțional, tensiunea aceasta care nu era deloc comfortabilă și venea  și din încleștarea musculară, mă obosea cumplit. Pe fondul acestei oboseli și a epuizării, lăsam plugul din mână și refuzam să mai fac ceva. Mă opream forțată de propria-mi epuizare. Mă odihneam câteva zile și o luam din loc cu același chef nebun de a lucra.

Scăpam eu de refrenul din mintea mea? Nuuuu! Continuam eu să fiu dură și nemulțumită de mine? Daaaa! Ce credeți că îmi spuneam atunci când eram epuizată? „Ce GROAZNICĂ e viața asta! Nu mă pricep la nimic! Nu sunt bună la nimic! Nu mă pricep decât să dau rateuri! Vai și amar de mine!”. În loc să îmi zic :„ Ok! Asta e … sunt om, nu le pot face perfect pe toate!”, mă biciuiam, EXAGERÂND negativ ceea ce nu reușeam să fac.

Bine ar fi să facem o diferență clară îmtre CINE suntem și CE facem. Suntem ființe fragile, doritoare de iubire și acceptare. Suntem ființe prețioase. Iar VALOAREA noastră nu e deloc știrbită de performanța noastră. Adică CINE suntem rămâne neschimbat și nu variază în funcție de CE facem: dacă am bani și succes sunt CINEVA, dacă nu am bani și nu am succes sunt un NIMENI.

Vă încurajez, deci, să fiți mai îngăduitori cu voi atunci când e vorba de performanțe slabe. Să vă bucurați pentru cea mai mică reușită. Să fiți mulțumiți de persoana voastră. Sunteți unici și frumoși…PREȚUIȚI-VĂ!

Refrenul vostru interior să fie unul de auto-încurajare:

Oh, da, nu am reușit nici de data aceasta…

Dar mâine este o nouă zi!

Nu doresc ca un eșec să stingă visele mele!

Vreau să mă bucur de fiecare din ele,

Convins fiind că ele se vor împlini!

                                                                                                                                                                                                                                                            B.B.

ALtfeL

Bună, dragi prieteni!

Incercăm, de azi, să avem o relație ALtfeL. Vrem să fim mai aproape de fiecare dintre voi.

Să nu vă mai simțiți singuri, izolați, neînțeleși. Să nu vă mai simțiți singuri în viața de cuplu. Să nu vă mai simțiți izolați în relațiile de familie. Să nu vă mai simțiți marginalizați în relațiile de la locul de muncă.

Dorim să vă împuternicim să continuați, cu perseverență, să visați la o viață frumoasă în doi, la o viață liniștită de familie, la relații echilibrate cu cei apropiați vouă.

Acest vis nu este un ideal sau o țintă ce poate fi atinsă doar de unii în această viață. E un vis ce poate deveni realitate pentru fiecare persoană care își dorește acest lucru și dispune de abilitățile necesare.

Dorim să vă însoțim în drumul acesta, dorim să vă împuternicim, să vă încurajăm. Dorim să cunoaștem cât mai mulți oameni fericiți, în relații fericite, relații vii, relații calde cu persoanele din anturajul lor.

Îndrăzniți să ne scrieți gândurile voastre. Messenger-ul asociat paginii de Facebook al Asociației Sozo este o variantă bună și discretă unde ne puteți împărtăși zbaterile voastre. Vom găsi o modalitate de a vă răspunde.

Dorim să fim o comunitate de oameni cu inimă mare. De capete mari și inimi reci ne-am săturat cu toții, nu ? 😉

BB

Cei doi stâlpi de susținere ai căsniciei statornice

relatii de casnicie fericite

ÎNCREDEREA

Încrederea față de partenerul tău crește când te simți ascultat, respectat, când asculți cu atenție gândurile pozitive și negative pe care ți le împărtășește, când îi cunoști mai bine punctele forte și slăbiciunile, când vă lasați influențati unul de celălalt.

Încrederea în relații este convingerea că cel de lângă tine îți vrea binele și caută să împlinească interesele tale. Pe scurt, încredere înseamnă: „Îmi păzește spatele și e acolo pentru mine”.

DEDICAREA

Dedicarea față de o relație se naște din convingerea că merită să depui orice efort pentru ca lucrurile să funcționeze. Dedicarea e întărită de prețuirea pe care două persoane și-o oferă și de sentimentul de mulțumire trăit de cei doi vis-a-vis de persoana celuilalt atunci când îl compară cu alte persoane reale ori imaginare.

„Oamenii fericiți în căsniciile lor au descoperit, în viața de zi cu zi, un proces prin care reușesc să împiedice gândurile și emoțiile negative pe care le au unii față de alții (și pe care toate persoanele le au) să le copleșească pe cele pozitive.

În loc să creeze o atmosferă de neînțelegere și împotrivire, aceștia își înțeleg și își acceptă unul altuia nevoile. Această atitudine pozitivă le permite nu doar să mențină, dar și să sporească sentimentele de iubire, cele ludice, de amuzament, de aventură și de dezvoltare reciprocă.

Toate aceste lucruri sunt nucleul oricărei relații îndelungate de iubire.” (Cele 7 principii ale unei căsnicii fericite – John Gottman și Nan Silver, Editura ASCR Cluj-Napoca)

Bianca Balogh – psiholog clinician 

 

Pregătire pentru căsnicie

Să iubești și să fii iubit NU este suficient!

Pentru ca iubirea voastră să țină până la adânci bătrâneți TREBUIE să învățați cum să o cultivați și să o mențineți.

PREGĂTIRE PENTRU CĂSNICIE este un program psiho-educativ care vă oferă cunoștințe și abilități pentru ca voi doi să reușiți în zidirea căminului visurilor voastre.

Să iubești și să fii iubit NU este suficient!

Viața ta, viața partenerului tău, viața copiilor voștri, viața căsniciei voastre depinde de nivelul vostru de pregătire pentru căsnicie.

Nu este suficient să deți un autoturism și să-ți placă să conduci. Este vital să înveți despre regulile de circulație în trafic și să dobândești abilități practice pentru a conduce fără accidente. La fel este și cu relația de căsnicie. E nevoie să înveți câteva reguli elementare de convețuire și să deprinzi câteva abilități practice pentru a evita accidentele în cuplu.

PREGĂTIRE PENTRU CĂSNICIE este un început de drum bun pentru căsnicia voastră!

Începând cu Luni, 5 Februarie 2018 – 4 sesiuni psiho-educative la prețul de 100 Ron/cuplu.

Sorin Balogh – Gottman Seven Principles Leader – 0741  162 038

 Bianca Balogh – Psiholog clinician – 0770 139 928

https://www.facebook.com/events/324722458031691/